ideall.ro

Istoricul Dorin Dobrincu: “O ocazie pentru politicienii de la București de a veni o zi pe an la Iași … și de a ține discursuri obosite, de a face promisiuni care nu sunt respectate”.

24 ianuarie a devenit acum câțiva ani, oficial, sărbătoare națională, zi liberă pentru angajații statului, prilej – cum se întâmplă în acest an – pentru un weekend prelungit. Este în același timp o ocazie pentru politicienii de la București de a veni o zi pe an la Iași, de a urca împreună cu cei locali pe o scenă în Piața Unirii, mai toți purtând în piept cocarde tricolore, și de a ține discursuri obosite, de a face promisiuni care nu sunt respectate.

Câteva mii de ieșeni ies în Piața Unirii pentru a vedea mărimile sosite în urbe, eventual pentru a se prinde într-o horă cu acestea și pentru a primi un pahar cu vin fiert. Unii istorici, muzeografi și arhiviști organizează mese rotunde, simpozioane, expoziții cu aproape mereu aceleași idei devenite comune. Deja există un fel de ritual al desfășurării acestor evenimente, dincolo de care însă nu se întâmplă nimic.

Observ că în spațiul public continuă folosirea sintagmei „Mica Unire” cu referire la ceea ce s-a întâmplat în 1859.

Au ajuns să o folosească oficialii în discursurile de sezon, simplii cetățeni, ba chiar și unii istorici. Ea a fost posibilă în perspectiva teleologică a national-comuniștilor de ieri și de astăzi, pentru care istoria națională pornea de la etnogeneză, trecea prin „unitatea medievală” și era obligatoriu să ajungă la 1918.

Tot ceea ce s-a întâmplat este „analizat” în această perspectivă de neocolit de către Istorie (noțiune redată neapărat majusculat în aceeași concepție). Deși mai veche, sintagma „Mica Unire” s-a impus în perioada comunistă și se dovedește a avea o mare putere de rezistență. Este o formă de reconstruire a memoriei istorice ale cărei consecințe se văd măcar în parte, în primul rând prin deprecierea rolului Moldovei în construirea statului român. În contrapartidă, sunt valorizate alte momente istorice, centrate în alte spații geografice.

Strict istoric, această sărbătoare nu este legată de Iași, ci de București.

Cuza fusese ales la 5 ianuarie 1859 domnitor al Moldovei, iar la 24 ianuarie același an a fost desemnat domnitor al Valahiei. Chiar în epocă, s-a renunțat intenționat la orice marcare a zilei care era legată de Iași, sărbătoare fiind considerată doar cea legată de București. Îndeosebi după 1989 se observă o provincializare a sărbătorii. Asumată cu vanitate de oficialitățile ieșene, celebrarea oficială lasă puțin loc pentru reflecția critică.

Predomină în spațiul public o istorie pe care, fără teama de a greși, aș numi-o de tribună. Reflecția asupra a ceea ce s-a întâmplat în 1859 și după aceea este cu totul marginală. Pare că este extrem de dificil să ieșim din manifestarea preponderent festivistă. Avem o memorie publică, în bună măsură contrafăcută, în legătură cu acest eveniment. „Semnificațiile” sale sunt livrate periodic și ritualic de oficialități și de propagatorii unui mod puțin credibil de înțelegere a trecutului.

Cred că pentru Moldova problemele își au originea în inexistența unei negocieri despre ceea ce urma să se întâmple după confederarea celor două principate.

Pentru că asta au fost Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei între 1859-1862: o confederație. Fiecare principat avea propria adunare legiuitoare, propriul guvern, propria administrație, propria capitală. Le unea domnitorul, ales separat în fiecare țară. Se unificaseră armatele și se constituiseră simboluri comune (steag, stemă). Între cele două părți nu s-a discutat despre arhitectura internă a noii structuri politice, despre tipul de stat comun pe care urmau să-l adopte cele două entități componente, despre drepturile și avantajele celor două părți, despre cine și ce câștigă sau pierde.

Cuza a decis în 1862, fără consultarea moldovenilor

            Cuza a decis în 1862, fără consultarea moldovenilor, ba chiar în pofida reticenței exprimate de unii dintre reprezentanții acestora, mutarea instituțiilor centrale de la Iași la București (deși a fost în discuție și stabilirea capitalei în altă parte, fie la Focșani, fie construirea unui oraș nou la Dunăre, între cele două principate).

Aceasta a însemnat, practic, sfârșitul confederării Moldovei cu Valahia și începutul unui proces accentuat de centralizare. Mutarea capitalei a fost un dezastru pentru Iași, vizibil la scurt timp după aceea.

Toate promisiunile venite dinspre București, de compensare a pierderilor suferite de Iași ca urmare a pierderii statutului de capitală s-au dovedit fără valoare.

Pur și simplu nu au fost ținute. Nu întâmplător nemulțumirile au fost mari față de această cedare pe toată linia, în urma căreia un centru din afara Moldovei și-a impus voința, de multe ori egoist și cinic.

Există surse istorice și interpretări ale unor specialiști care arată că existau decalaje de dezvoltare între Moldova și Valahia, dar nu, cum s-ar putea crede, în defavoarea, ci în avantajul celei dintâi. Administrația de la nord de Milcov era mai bună, infrastructura superioară (mai multe șosele modernizate, după standardele de atunci).

Economia se prezenta și ea mai bine, agricultura era mai productivă, moșiile moldovenești mai eficiente.

Ultracentralizarea administrativă, concentrarea tuturor instituțiilor importante la București, birocratizarea accelerată au defavorizat Moldova în general, Iașul în special. În primii ani de după unificarea celor două principate, cu prelungiri în următoarele decenii, a existat la Iași un intens sentiment de abandonare, dar și un proces de părăsire efectivă a orașului.

            La scară istorică, unirea din 1859, care a făcut posibilă apariția României, a dus la impunerea unei hegemonii valahe în noul stat.

A existat impresia acută în perioadă că a fost vorba de un fel de anexare, de o colonizare internă. În privința organizării interne, destul de repede a fost adoptat modelul ultracentralist de inspirație iacobină, cu un centru politic care își impunea discreționar voința asupra teritoriului, tratat ca o provincie (în sens roman), ca o periferie.

Deciziile de centralizare adoptate acum un veac și jumătate au avut consecințe asupra întregii Moldove. Ele s-au văzut destul de repede și s-au accentuat în deceniile următoare: marginalizare în cadrul noului stat, ba chiar și mai mult după 1918, când favorizate în privința investițiilor publice au fost noile teritorii intrate în componența României, în mod particular cele de dincolo de munți. Iar aceste tendințe au devenit și mai evidente după 1989.

Modelul de dezvoltare ales de România a favorizat multă vreme doar centrul politico-administrativ.

Ca să mă refer la istoria recentă, în mod explicit după 1989, interesul față de dezvoltarea Moldovei a fost invizibil. Constituirea „regiunilor de dezvoltare” la sfârșitul anilor ’90, gândite strict birocratic la București, s-a făcut cu ignorarea istoriei, tradițiilor și autoidentificărilor regionale și locale.

Așa se face că nu s-a constituit o regiune a Moldovei, ci una de „Nord-Est”, care nu le spune nimic locuitorilor de aici. Din motive diverse – probabil inclusiv dintr-o teamă atavică de „separatism” – nu au fost incluse decât șase dintre județele Moldovei, două dintre ele fiind trecute la așa-numita regiune de dezvoltare „Sud-Est”.

Autoritățile centrale par să nu înțeleagă în continuare importanța dezvoltării acestei regiuni.

Moldova are și piedici geografice (în primul rând marea barieră a Carpaților Orientali), plus o infrastructură slabă tocmai spre Vest. Cei doi factori fac puțin atractive investițiile în regiune, mai ales cele străine.

Investițiile publice în regiune sunt, proporțional, cele mai mici din țară. Nealocarea unor fonduri pentru proiecte strategice de infrastructură (autostrada Ungheni-Iași-Târgu Neamț-Ditrău-Târgu Mureș, modernizarea căilor ferate), care ar putea ajuta dezvoltarea, care ar atrage investitori, contribuie la adâncirea decalajelor de dezvoltare între Moldova și alte regiuni care compun România.

            Dezechilibrele interne țin și de geopolitica internă a statul român.

Capitala este supradimensionată, atrage capitaluri și oameni tocmai prin deținerea acestui statut de centru al unui stat hipercentralizat. Există o legătură strânsă între politicieni și mediul de afaceri, deseori la limita legalității, ba chiar în afara legii, după cum am văzut cu asupra de măsură în ultimii ani.

Numeroase măsuri administrative luate de guvernele postcomuniste avantajează centrul (și zona înconjurătoare) în mod explicit. Transilvania (în sens larg) are avantajul apropierii geografice de Vest, iar în plus aici s-au făcut mari investiții publice în infrastructură, ceea ce a reprezentat o atracție suplimentară pentru investitorii privați din străinătate.

            Iașul și Moldova din dreapta Prutului ar putea juca un rol inclusiv în relația cu vecinătatea imediată, în special a României cu Republica Moldova.

Însă aceasta se poate face cu succes doar în condițiile dezvoltări regiunii noastre, inclusiv a identificării și demarării unor proiecte comune. Din punct de vedere cultural, lingvistic, parțial al memoriei istorice, moldovenii de la est de Prut sunt mai apropiați, poate mai empatici în primul rând cu moldovenii de la vest de Prut.

Unele lucruri care acum se fac doar de la București ar putea fi realizate de la Iași ori în alte orașe din Moldova. Spre exemplu, proiecte economice de amploare, care exced posibilitățile locale.

Începerea lucrărilor la autostrada Ungheni-Iași-Târgu Neamț-Ditrău-Târgu Mureș este utilă, aș spune esențială, nu doar pentru Moldova apuseană, ci și pentru Republica Moldova. Cheia pentru demararea unui asemenea proiect o dețin în primul rând autoritățile române. Până acum am văzut în această privință doar o autostradă de vorbe goale.

Clasa politică din România nu pare să înțeleagă importanța dezvoltării Moldovei, nu dovedește nici urmă de empatie față de problemele acesteia.

Iar politicienii din regiune sunt prea slabi și în cea mai mare parte nu par să-și fi pus problema unui proiect care să treacă dincolo de orașul sau de județul lor.

Fără ieșirea din alveola locală și județeană, moldovenii nu au nicio șansă să vadă dezvoltate satisfăcător comunitățile lor. Însă pentru aceasta este nevoie de viziune, de conlucrare, de identificarea și susținerea intereselor regionale.

În cele din urmă, este vorba de reconstrucția solidarității regionale, care să poată susține dezvoltarea în pofida dezinteresului unui centru parcă prea îndepărtat și total opac la problemele oamenilor de aici.

Istoricul Dorin Dobrincu, pentru BunaDimineataIasi

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ