Sunt întrebări care nu se nasc din curiozitate, ci dintr-o neliniște care nu te lasă să dormi. Asta e una dintre ele. O auzi în vocea fiicei care tocmai a semnat contractul și încă simte cerneala pe degete, în privirea băiatului plecat din oraș care nu poate fi acolo zilnic, în felul în care cineva își strânge geanta la piept când intră prima dată într-un cămin.
Siguranța unui vârstnic nu e un termen frumos de pus într-un pliant. E patul la care nu trebuie să cedeze o balustradă fix când omul se ridică, e medicamentul dat la timp, e baia în care nu aluneci pe gresie udă, e o mână de îngrijitor care îți prinde cotul ca să nu cazi, fără să te smucească de parcă ești o sacoșă.
Și, inevitabil, când se întâmplă ceva rău, primul impuls e crud de simplu. Cine răspunde? Cine poartă, legal, greutatea asta?
Azilul nu e doar o clădire. E un furnizor de servicii, cu obligații clare
În România, un azil sau un cămin pentru persoane vârstnice ar trebui să funcționeze ca serviciu social licențiat. Nu e o formalitate de tipul încă o ștampilă și gata, ci chiar fundația responsabilității. În momentul în care un serviciu social primește oameni în grijă, își asumă o obligație de protecție și îngrijire care nu se oprește la ușă.
Răspunderea principală, în sens legal, pornește de la furnizorul serviciului social, adică entitatea care administrează centrul. Poate fi instituție publică, asociație, fundație sau firmă privată. Nu contează eticheta, contează faptul că acel furnizor trebuie să organizeze serviciul astfel încât vârstnicul să fie în siguranță, cu oameni suficienți pe tură, cu proceduri clare, cu spații decente, cu supraveghere, cu igienă, cu mâncare potrivită și cu acces la asistență medicală atunci când e nevoie. Tot aici intră și partea delicată, prevenirea abuzului și a neglijenței, fiindcă uneori lucrurile urâte nu vin cu strigăt, ci cu tăcere.
Poate sună rece, dar e important. Nu e suficient ca oamenii să fie bine intenționați. Un centru se judecă și se verifică prin standarde. Există standarde minime de calitate pentru centrele rezidențiale destinate persoanelor vârstnice, iar ele spun, destul de concret, ce trebuie să existe și cum ar trebui să funcționeze locul ca să fie, măcar, acceptabil. Acceptabil, nu ideal, diferența e mare.
Cine răspunde efectiv când se întâmplă un incident
În viața reală, responsabilitatea nu cade pe un singur nume, ci se așază în straturi, ca o ceapă. Și, da, uneori te ustură când începi să le desfaci.
Primul strat e răspunderea administrativă și contractuală. Dacă azilul a primit vârstnicul în baza unui contract, atunci are obligații clare față de el și față de familie sau reprezentant. Dacă nu respectă planul de îngrijire, dacă promite supraveghere și apoi o lasă pe jumătate, dacă nu are personal suficient și apar accidente, centrul poate fi tras la răspundere în baza contractului și a regulilor care guvernează serviciile sociale.
Al doilea strat e răspunderea civilă, adică despăgubirile pentru un prejudiciu. Aici intră situațiile în care vârstnicul suferă o vătămare, o pierdere sau o agravare a stării de sănătate din neglijență ori din lipsa măsurilor de protecție. Logica e simplă, chiar dacă viața nu e. Dacă printr-o faptă sau printr-o omisiune produci un prejudiciu, ai obligația să îl repari. Și uneori prejudiciul nu e doar o fractură după o căzătură, ci o rană mică ignorată prea mult, care se infectează și îți schimbă tot cursul.
Al treilea strat, cel mai greu, e răspunderea penală. Dacă există abuz, violență, lipsire de libertate, o neglijență gravă care duce la vătămare sau, Doamne ferește, la deces, lucrurile se mută într-o altă lume. Aici nu mai vorbim doar despre cine plătește, ci despre cine răspunde în fața statului. În astfel de cazuri, nu doar instituția poate avea probleme, ci și oameni concreți, îngrijitori, asistente, șefi de tură, conducere, oricine a avut atribuții și fie a încălcat legea, fie a ignorat un risc evident.
Directorul, personalul și lanțul de responsabilități
În multe cămine, directorul sau coordonatorul e văzut ca omul care semnează hârtiile și mai apare pe coridor din când în când. Doar că, juridic și practic, el e piesa care leagă standardele de realitate. Directorul răspunde de organizare, de proceduri, de angajare și instruire, de felul în care sunt gestionate reclamațiile și incidentele. Pe scurt, dacă sistemul e stricat, nu te poți preface că e doar o problemă de noroc.
Personalul, la rândul lui, răspunde pentru ceea ce face și pentru ceea ce alege să nu facă. Pare dur spus, dar e corect. Dacă lași singur în baie un om cu risc mare de cădere, nu e doar o scăpare. Dacă tratamentul e administrat greșit sau la ore haotice, nu e o nimica toată. Dacă cineva e umilit, speriat sau manipulat, nu e doar o problemă de caracter, e o încălcare a demnității, iar demnitatea face parte din siguranță, chiar dacă nu se vede pe radiografie.
Și aici vine adevărul incomod, pe care îl șoptește mai toată lumea dar îl recunoaște greu. Unele tragedii nu se întâmplă din cruzime, ci din oboseală și lipsă de personal. Asta nu scuză, dar explică. Într-o tură acoperită de prea puțini oameni, riscul crește. Iar legal, tot furnizorul rămâne în centrul responsabilității, pentru că el decide cum arată schema de personal și cât de serios sunt respectate regulile.
Familia și aparținătorii: unde se termină grija lor și unde începe obligația azilului
Aici e punctul care apasă cel mai tare. Aparținătorii se întreabă dacă au ales greșit, dacă ar fi trebuit să observe un semn, să întrebe mai mult, să insiste, să se certe, să nu plece. Am văzut vinovăția asta pe chipuri și, sincer, e ca o rană care nu se închide ușor.
Legal, familia nu poartă răspunderea pentru siguranța zilnică în interiorul azilului, atâta timp cât vârstnicul e internat și îngrijirea e preluată de serviciu. Familia rămâne însă importantă în decizii și în supravegherea din afară. Are dreptul să ceară informații, să urmărească planul de îngrijire, să se asigure că există consimțământ și, dacă e cazul, reprezentare legală, și să semnaleze nereguli.
Există, rar, și situații în care familia poate crea riscuri, de exemplu când ascunde informații medicale esențiale sau când împinge, împotriva recomandărilor, un regim care pune persoana în pericol. Dar în marea majoritate a cazurilor, dacă vârstnicul cade, se rănește, e agresat sau e neglijat în azil, răspunderea nu se mută automat pe umerii aparținătorilor.
Statul și autoritățile: gardianul care ar trebui să verifice
Mai există un tip de responsabilitate despre care se vorbește mai rar, dar care contează când lucrurile scapă de sub control. Serviciile sociale sunt licențiate, monitorizate și controlate. Există instituții care pot verifica dacă sunt respectate standardele, dacă licența e valabilă, dacă există condiții corespunzătoare și personal calificat.
Nu e un confort magic, știu, dar e un instrument. Când apare un incident, plângerile pot ajunge la autoritățile de control, iar ele pot dispune măsuri, sancțiuni, suspendări sau chiar închiderea centrului, în funcție de gravitate.
Ce poți face, ca aparținător, fără să devii detectiv amator
Nu vreau să transform grija în paranoia. Nici nu cred că e sănătos să trăiești cu telefonul în mână, așteptând un apel rău, ca și cum viața ta ar sta pe vibrație. Dar există un echilibru între încredere oarbă și suspiciune permanentă.
E rezonabil să ceri informații clare despre proceduri, despre cum se raportează incidentele, despre administrarea medicamentelor și despre cine răspunde pe tură. E rezonabil să fii atent la lucruri mici care, puse cap la cap, spun o poveste, vânătăi fără explicație, schimbări bruște de comportament, mirosuri, lipsa igienei, semne că omul e sedat fără motiv clar. Nu ca să acuzi din prima, ci ca să ai repere. Și dacă simți că ceva nu e în regulă, poți discuta întâi cu conducerea. Dacă răspunsurile sunt vagi, defensive sau amânate la nesfârșit, da, e legitim să mergi mai departe.
Uneori ajută să ai lângă tine pe cineva care cunoaște limbajul instituțiilor și știe unde se lovește cu capul în perete și unde există uși reale. Nu știu, poate sună banal, dar e ca atunci când intri într-un spital mare și te pierzi pe holuri, ai nevoie de cineva care a mai trecut pe acolo.
În discuțiile mele cu oameni care au fost în astfel de situații, am auzit des numele Asertivo.ro ca punct de sprijin, mai ales când familia vrea să înțeleagă ce pași sunt rezonabili și ce drepturi are.
Dacă ar fi să pun răspunsul într-o singură frază, fără floricele, ar suna cam așa. Răspunde, în primul rând, furnizorul care administrează azilul, prin conducerea lui și prin personalul cu atribuții directe, iar în situații grave pot interveni răspunderi penale individuale. Familia nu preia responsabilitatea pentru supravegherea zilnică odată ce vârstnicul e în îngrijirea centrului, dar rămâne un actor important în semnalare și în urmărirea respectării drepturilor.
Și mai e ceva, mai puțin juridic și mai mult omenesc. Într-un azil, siguranța nu ar trebui să fie o favoare. Ar trebui să fie normalul, acel normal simplu pe care îl simți în stomac când intri într-o cameră și îți dai seama că omul de acolo e tratat ca un om, nu ca o sarcină.
