De ce întrebarea asta ne prinde pe toți, chiar și pe cei care nu urmăresc știrile
Când aud expresiile astea, „punte” diplomatică și „scut” militar, mulți oameni ridică din umeri. Sună ca un limbaj de conferință, ca niște vorbe îmbrăcate frumos. Și totuși, dacă te uiți puțin mai atent, sunt întrebări foarte concrete, genul de întrebări care, fără să vrem, ne intră în factură. În prețul benzinei, în dobânda la credit, în câte zile îți ajunge salariul, în câți prieteni au plecat deja din țară sau se gândesc să plece.
În lumea mea, cea a banilor, am învățat devreme că nu poți să fii „și, și” doar din dorință. Poți să spui că vrei să fii investitor și, în același timp, să trăiești ca un consumator, dar bilanțul te prinde din urmă. La fel e și cu o țară. Poți să te visezi punte și scut în același timp, dar dacă nu ai structură, dacă nu ai disciplină, dacă nu ai un plan coerent, ajungi să fii doar un culoar pe unde trec alții și o țintă pe care o înjură toată lumea.
Partea interesantă este că România chiar are șanse reale să facă ambele roluri. Nu doar teoretic, nu doar pe hârtie. Doar că, sincer, nu e un rol confortabil. E un rol în care trebuie să suporți presiune, să fii atent la nuanțe și să accepți că uneori vei fi criticat din două direcții în același timp. Și aici apare întrebarea adevărată. Avem răbdarea și maturitatea să ducem dublul rol până la capăt?
Geografia nu negociază, dar diplomația poate
România la răscruce: Marea Neagră, Dunărea și granița cu războiul
Când tatăl meu sărac vorbea despre viață, avea mereu în cap ideea de „siguranță”. O slujbă sigură, un traseu sigur, o rețetă sigură. Tatăl meu bogat, în schimb, vedea lucrurile altfel. Spunea că „siguranța” e uneori o poveste pe care ți-o spui ca să dormi, dar dimineața tot trebuie să plătești nota. Geografia e ca nota de plată. Nu o negociezi.
România este la Marea Neagră, are Dunărea, are acces la un port major, are o frontieră lungă cu Ucraina și o apropiere culturală, istorică și economică foarte puternică față de Republica Moldova. Asta nu e o alegere. E poziționarea pe hartă. Și poziționarea asta înseamnă că orice tensiune din est se simte imediat. Uneori prin știri, alteori prin nervi, alteori printr-o fragilitate pe care o simți în discuții: „Oare se extinde războiul?”, „Oare vine criza?”, „Oare ne ia cineva în vizor?”.
O țară aflată într-un asemenea loc nu își permite să fie doar spectator. Dacă te prefaci că nu te privește, atunci te trezești că alții îți scriu scenariul. Dacă te implici, ai măcar șansa să negociezi o parte din reguli. În termeni financiari, e diferența dintre a fi un angajat care acceptă orice schimbare de program și un proprietar care măcar discută contractul.
Puntea nu e doar o metaforă frumoasă
„Punte” diplomatică sună poetic, dar în realitate înseamnă muncă. Înseamnă răbdare, înseamnă conexiuni, înseamnă credibilitate. Înseamnă să fii suficient de apropiat de un grup încât să te asculte și suficient de ferm încât să nu te tragă în mlaștină.
Iar „scut” militar sună dur, sună a tancuri și parade. Dar, în realitate, „scutul” este, de multe ori, prevenție. E descurajare. E mesajul clar că dacă cineva te lovește, costul pentru el devine prea mare. E ca alarma de la casă. N-o pui pentru că vrei să te bați cu hoțul. O pui ca hoțul să aleagă altă casă.
Întrebarea corectă nu e dacă România poate fi punte și scut în același timp, ci dacă poate să gestioneze tensiunea dintre ele fără să se rupă la mijloc.
Ce înseamnă, practic, „punte” diplomatică
Diplomația de vecinătate: Moldova, Ucraina și acea zonă gri care nu doarme niciodată
Diplomația, la firul ierbii, începe cu vecinii. Iar vecinii României, mai ales cei din est, trăiesc într-o zonă pe care eu aș numi-o „zona gri”. Nu e pace deplină, nu e război declarat în fiecare colț, dar e presiune constantă. E presiune militară, e presiune informațională, e presiune economică.
România a ajuns să fie un fel de cameră de control pentru multe dintre aceste tensiuni, chiar dacă nu pare. În relația cu Ucraina, rolul României nu înseamnă doar declarații politice. Înseamnă rute de tranzit, înseamnă logistică, înseamnă cooperare de securitate, înseamnă faptul că, prin simpla existență a graniței, România devine parte din ecuația regională.
În relația cu Republica Moldova, lucrurile sunt și mai delicate. Acolo nu vorbim doar de geopolitică rece, ci de limbă, de familie, de istorie. Asta poate fi un avantaj enorm, dacă e folosit cu grijă, dar poate deveni și o sursă de tensiune, dacă e folosit ca slogan.
România poate fi punte diplomatică pentru Moldova în sensul simplu, foarte simplu, de „traducător”. Traducător între un stat mic, expus, cu instituții încă în consolidare, și o Uniune Europeană care funcționează pe reguli, rapoarte, condiționalități și uneori pe un fel de oboseală birocratică. Iar România poate fi punte și pentru Ucraina, nu prin promisiuni fără acoperire, ci prin facilitarea conexiunilor și printr-un tip de pragmatism care, în estul Europei, e aur.
România ca traducător între lumi: Bruxelles, Washington și vecinii care încă bat la ușă
De multe ori, când lumea spune „punte”, se gândește la un mediator care îi așază pe toți la masă și îi împacă. Realitatea e mai modestă și, tocmai de aceea, mai credibilă.
România, fiind membră NATO și UE, are acces la decizie, la informație, la mecanisme. Nu e un avantaj abstract. E un avantaj de sistem. În același timp, România înțelege mentalitatea regiunii, pentru că a trăit tranziția, a trăit sărăcia, a trăit corupția, a trăit promisiunile mari și frustrările mici. Asta o face capabilă să vorbească pe două frecvențe.
Poți să fii punte diplomatică atunci când poți să spui la Bruxelles ce se simte la graniță fără să sune isteric și când poți să spui la graniță ce se decide la Bruxelles fără să sune disprețuitor. Poți să fii punte diplomatică atunci când poți să traduci și limbajul militar american, foarte direct, foarte pragmatic, în limbajul european, mai procedural, mai atent la consens.
Și da, recunosc, uneori e obositor. Uneori ai impresia că unii te văd prea american, iar alții te văd prea european. Dar asta e viața unei punți. Nu e construită ca să fie admirată, e construită ca să fie folosită.
Punte economică, nu doar politică
Diplomația fără economie e ca un discurs fără numerar. Sună bine, dar nu are circulație.
România poate fi punte diplomatică și prin economie, poate mai mult decât prin fraze. Coridoarele de transport, porturile, energia, infrastructura de la Marea Neagră, toate astea pot transforma o țară într-un nod de stabilitate. Stabilitatea, în lumea reală, nu e o stare de spirit. E un flux care nu se întrerupe.
Când mă gândesc la România, mă gândesc la un lucru pe care investitorii îl iubesc și politicienii îl uită. Predictibilitatea. Dacă România vrea să fie punte, trebuie să fie predictibilă. În reglementări, în taxe, în proiecte de infrastructură, în modul în care își apără instituțiile. Altfel, vecinii vin la tine ca la o stație de autobuz unde nu știe nimeni dacă mai trece autobuzul.
Aici aș face o paranteză, mică, pentru cei care vor să intre mai adânc în subiectul securității regionale și al rolului României, fără să alunece în zvonuri sau în panică. Trebuie citita analiza de pe JurnalulDeTransilvania.ro.
Ce înseamnă „scut” militar fără să ne păcălim singuri
Scutul vizibil: baze, trupe, sisteme de apărare
Când oamenii aud „scut militar”, se gândesc la armată ca la un obiect. Ca la o clădire. Ca la o unitate. În realitate, scutul e un sistem.
România, în ultimii ani, a devenit o piesă importantă pe flancul estic al NATO. Nu vorbim doar despre prezență simbolică, ci despre infrastructură și capacitate. Sunt baze care se modernizează, sunt trupe aliate care se rotesc, sunt sisteme defensive care au un mesaj strategic. Există și o componentă de apărare antiaeriană și de apărare împotriva rachetelor, care contează enorm într-un spațiu în care zboară lucruri nedorite, uneori prea aproape de teritoriu.
Dincolo de asta, există și componenta de instruire, de interoperabilitate, de exerciții. Aici scutul devine mai puțin fotogenic și mai important. Pentru că scutul nu înseamnă „să ai”, înseamnă „să știi să folosești”, și să poți să lucrezi cu ceilalți când contează.
Scutul invizibil: infrastructură, industrie, reziliență, informație
În afaceri, oamenii se uită la profit, dar cei care rămân în joc se uită la flux. În apărare, lumea se uită la echipamente, dar cei care rămân în joc se uită la reziliență.
Un scut militar bun nu înseamnă doar arme, ci și drumuri care nu se blochează, poduri care suportă greutate, porturi care funcționează, energie care nu se oprește, rețele care nu cad la primul atac cibernetic. Înseamnă și industrie de apărare care poate produce, repara, susține. Înseamnă muniție, piese, mentenanță, lanțuri logistice. Sună mai plictisitor decât un avion de luptă, dar e exact diferența dintre o echipă care arată bine la prezentare și o echipă care câștigă meciul.
România are aici o oportunitate uriașă. Dacă își dezvoltă industria de apărare inteligent, dacă își leagă proiectele de finanțări europene, dacă își modernizează fabricile și standardele, scutul nu mai este doar o cheltuială. Devine și un activ economic. Devine locuri de muncă bine plătite, devine tehnologie, devine export, devine competență.
Și aici se vede gândirea de „tată bogat”. Tatăl sărac vede armata ca pe o gaură în buget. Tatăl bogat o vede ca pe o poliță de asigurare și, uneori, ca pe un portofoliu de competențe. Evident, dacă e administrată corect. Dacă e administrată prost, da, e doar o gaură.
Scutul care costă: bugete și alegeri politice
Un scut costă. Nu doar bani, ci și atenție publică, și consens politic, și disciplină.
România, ca multe țări de pe flanc, a crescut cheltuielile de apărare și se discută tot mai serios despre praguri mai mari. Dar aici apare dilema clasică. Cum crești cheltuiala fără să îți ruinezi echilibrul fiscal? Cum investești în apărare fără să sacrifici educația, sănătatea, infrastructura civilă?
Eu aș spune așa. Nu poți să construiești un scut durabil cu o economie slăbită. Dacă îți rupi bugetul și îți pierzi încrederea investitorilor, scutul începe să scârțâie din interior. Pe de altă parte, nici nu poți să ai o economie sănătoasă într-o regiune instabilă fără un scut credibil. E un cerc, și cercul ăsta trebuie gestionat ca un cashflow.
Unde apar tensiunile dintre punte și scut
Când vrei să fii prieten cu toată lumea și ajungi să nu fii crezut de nimeni
Să fii punte diplomatică nu înseamnă să fii neutru. Asta e o confuzie frecventă.
România, fiind membră NATO și UE, are deja un angajament clar. Nu poate juca rolul unei țări care „înțelege toate părțile” într-un mod simetric. Asta ar fi necredibil. Dar poate juca rolul unei țări care, în interiorul alianțelor, are voce, are nuanță, are capacitatea de a propune soluții care nu sunt doar reacții.
Problema apare când diplomația e confundată cu dorința de a nu supăra pe nimeni. În viață, în afaceri, asta e o rețetă pentru a fi folosit. Dacă încerci să fii pe placul tuturor, ajungi să nu mai ai poziție. Iar fără poziție, nu ești punte. Ești doar asfalt.
Riscul de a deveni teren de tranzit fără să câștigi capital politic
Un alt risc, și aici vorbesc foarte practic, este ca România să devină un coridor logistic și atât. Să treacă resurse, să treacă echipamente, să treacă energie, să treacă fluxuri comerciale, iar România să rămână cu uzura, cu costurile și cu criticile.
În afaceri, asta se numește „muncă multă, marjă mică”. Ai volum, dar nu ai valoare adăugată. Dacă România vrea să fie punte, trebuie să transforme tranzitul în capital politic și economic. Adică să își negocieze interesele, să își finanțeze infrastructura, să își securizeze porturile, să își protejeze comunitățile afectate.
Altfel, puntea se uzează. Și, în timp, se prăbușește.
Lecția mea preferată: activ și pasiv, dar la nivel de țară
„Bilanțul” României: ce e activ, ce e pasiv
Îmi place să privesc țările ca pe niște bilanțuri. Nu e o metaforă perfectă, știu, dar ajută.
Un activ este ceva care îți aduce valoare, influență, opțiuni. Un pasiv este ceva care îți consumă resurse și îți reduce libertatea de mișcare.
Pentru România, geografia poate fi activ sau pasiv. Dacă ești pregătit, dacă ai infrastructură, dacă ai alianțe solide, dacă ai o economie conectată, geografia devine activ. Devii relevant. Lumea te caută. Ai leverage.
Dacă ești nepregătit, dacă ai infrastructură slabă, dacă ai instituții fragile, geografia devine pasiv. Devii expus. Lumea te folosește, apoi te ocolește. Devii doar o margine.
Când spun că România poate fi punte și scut, spun, de fapt, că România are șansa să transforme geografia într-un activ dublu. Puntea aduce valoare prin conexiune. Scutul aduce valoare prin descurajare.
Diplomația ca multiplicator de forță
În armată, un concept important este multiplicatorul de forță. Nu intru în jargon. Spun doar atât. Diplomația bună poate face ca o resursă limitată să conteze mai mult.
Dacă România are o voce credibilă, dacă are inițiative regionale, dacă își coordonează pozițiile cu aliații, atunci și scutul militar devine mai eficient. Pentru că scutul nu e doar al României, e și al alianțelor din care face parte. Iar alianțele funcționează pe încredere.
În afaceri, ai parteneri. Dacă partenerii au încredere în tine, îți dau credit. Dacă îți dau credit, ai mai multă putere de negociere. Dacă ai mai multă putere de negociere, obții condiții mai bune. E același mecanism, doar că mizele sunt mai mari.
Armata ca poliță de asigurare, nu ca decor de paradă
Mulți oameni urăsc ideea de a plăti asigurări. Îi înțeleg. Simți că dai bani pe nimic. Până într-o zi când ai nevoie.
Un scut militar funcționează la fel. Plătești ca să nu folosești. Plătești ca să nu ajungi în situația în care să te rogi de cineva să te apere. Plătești ca să nu fii un risc pentru partenerii tăi.
Și aici vine partea care mă irită uneori, ca om care se uită la cifre. Dacă investești în apărare fără transparență și fără eficiență, nu cumperi asigurare. Cumperi risipă. Dacă investești cu cap, cumperi timp. Iar timpul, într-o criză, e totul.
Cazuri concrete care arată că se poate, dar nu gratis
Coridorul Dunării și portul Constanța
Uită-te la Dunăre și la Constanța. În ultimii ani, când rutele din Marea Neagră au fost sub presiune, România a devenit, inevitabil, un culoar de transport pentru mărfuri, inclusiv pentru produse agricole. Asta e punte economică, chiar dacă nu are panglică la inaugurare.
Dar aici se vede și tensiunea. Când devii coridor, apar costuri. Infrastructura se uzează, apar tensiuni în comunități, apar discuții despre capacitate, despre controale, despre reguli. Dacă România gestionează bine aceste fluxuri, își consolidează statutul de punte. Dacă le gestionează prost, se creează resentimente și în interior, și în exterior.
În același timp, orice coridor economic are și o dimensiune de securitate. Dacă ești nod logistic, devii relevant și militar. Aici puntea și scutul se ating direct.
Inițiative regionale: B9 și Trei Mări
România nu este doar un stat care execută decizii. A inițiat și a găzduit formate regionale care, pe termen lung, pot deveni instrumente serioase de influență.
Formatul București 9, de exemplu, nu este un club de politețe. Este o platformă prin care țările de pe flancul estic își armonizează vocea în interiorul NATO. Asta e diplomație, dar e diplomație ancorată în realitatea scutului.
Inițiativa celor Trei Mări, la rândul ei, e un exemplu de punte economică și strategică, pentru că vorbește despre infrastructură, energie, conectivitate. Iar conectivitatea, în zilele noastre, nu mai e doar business. E securitate.
Industria de apărare, între ambiție și realitate
Industria de apărare e un capitol în care România poate să câștige mult, dar poate și să se încurce singură.
Pe de o parte, există investiții, parteneriate, proiecte. Există și ideea de a produce local, de a reface capacități, de a integra România în lanțurile europene. Pe de altă parte, există tentația clasică de a transforma totul în politică, în lupte interne, în contracte prost gândite.
Dacă România vrea să fie scut, are nevoie de industrie. Dacă vrea să fie punte, are nevoie de credibilitate. Iar credibilitatea se pierde repede când proiectele mari sunt opace sau întârzie fără explicații.
Ce ar trebui să ținem minte când lumea devine mai nervoasă
Propaganda și oboseala publică
În regiunea asta, războiul nu se poartă doar cu artilerie. Se poartă și cu povești.
Oamenii obosesc. Oamenii se satură de tensiune. Oamenii încep să creadă zvonuri doar pentru că sunt simple și le oferă o explicație rapidă. Asta e, de fapt, o vulnerabilitate de securitate.
Dacă România vrea să fie punte și scut, are nevoie să își protejeze și spațiul informațional. Să vorbească simplu. Să nu își bată joc de public cu mesaje contradictorii. Să explice de ce unele investiții sunt necesare. Să explice de ce unele relații sunt delicate.
Când nu explici, lași loc pentru altcineva să explice în locul tău.
Miza încrederii, în interior și în afară
Încrederea e moneda care cumpără timp.
Dacă aliații au încredere în România, România primește sprijin, informație, investiții, tehnologie. Dacă vecinii au încredere în România, România primește cooperare, stabilitate, proiecte comune. Dacă propriul public are încredere în România, România primește răbdare și coeziune.
Fără încredere, puntea se fisurează. Fără încredere, scutul devine doar fier.
O Românie care vorbește simplu și face lucruri clare
Mi se pare că România are uneori o problemă de comunicare. Nu pentru că nu are oameni buni, are. Ci pentru că, de multe ori, mesajul se pierde între orgolii, între competiții interne, între dorința de a arăta perfect.
Adevărul e că nu trebuie să arăți perfect. Trebuie să arăți consecvent.
Dacă România își asumă rolul de punte diplomatică, trebuie să arate consecvență în politica externă, în sprijinul pentru vecini, în capacitatea de a lucra în formate regionale. Dacă își asumă rolul de scut militar, trebuie să arate consecvență în investiții, în antrenament, în infrastructură, în modernizarea industriei.
Și da, se poate să faci ambele roluri. Dar nu poți să le faci cu improvizație.
Un pic de istorie, fiindcă memoria e parte din scut
România a mai trăit, de multe ori, între două lumi. Asta nu e o dramă nouă. În secolul al XIX-lea, Principatele au făcut jonglerii diplomatice ca să își păstreze spațiul de manevră între imperii care nu glumeau. În perioada interbelică, România a încercat să își construiască garanții prin alianțe și tratate, dar a descoperit, pe pielea ei, că un tratat fără capacitate de apărare e ca un contract fără penalități. Sună bine până când cineva decide că îl rupe.
În timpul Războiului Rece, România a jucat uneori o carte de „intermediar” în interiorul blocului comunist, cu momente de autonomie față de Moscova. Unii au numit asta diplomație, alții au numit-o supraviețuire politică. Eu o văd ca pe un lucru util de reținut: când ești la margine de imperii, reflexul de a căuta spațiu între plăci tectonice devine aproape instinct.
După 1989, România a făcut o alegere strategică limpede, pe termen lung: NATO și Uniunea Europeană. Asta a fost, din punctul meu de vedere, decizia care a transformat „puntea” dintr-un joc riscant de echilibru într-un rol mai solid, mai instituțional. Nu mai ești punte pentru că speri să te lase marile puteri în pace. Ești punte pentru că ești parte din arhitectură și poți să conectezi, în mod legitim, o regiune tensionată cu un set de reguli occidentale.
Istoria asta contează pentru prezent, fiindcă explică două lucruri. Explică de ce românii sunt uneori sceptici, chiar cinici, când aud promisiuni mari. Și explică de ce România, în ciuda improvizațiilor, are totuși o capacitate de adaptare pe care n-o vezi în statistici.
Dacă te uiți la alții, vezi că „punte” și „scut” nu se exclud
Uite, fără să idealizez pe nimeni, țările mici și medii care au supraviețuit bine în zone tensionate au făcut, cam mereu, aceeași mișcare. Au investit în alianțe, au investit în apărare și, în același timp, au păstrat o diplomație activă, adică o diplomație care nu stă pe scaun.
Gândește-te la statele nordice. Au fost ani în care au încercat să își cumpere liniștea printr-o combinație de pragmatism și pregătire, iar în ultimul deceniu au mutat greu centrul de greutate către o integrare de securitate mai adâncă. Nu pentru că iubesc militarizarea, ci pentru că au citit riscul. Au citit riscul ca un contabil care își vede clientul supraîndatorat și nu se lasă adormit de vorbe.
Gândește-te la Polonia, care și-a construit scutul pe ideea că dacă ești frontieră, trebuie să fii pregătit, dar și pe ideea că poți fi o voce diplomatică regională, nu doar un receptor de decizii. În sud, Turcia joacă un rol complicat, uneori enervant pentru aliați, dar nimeni nu îi poate nega importanța de „punte” în anumite dosare. Asta arată ceva simplu: puntea nu înseamnă să fii simpatic. Înseamnă să fii relevant.
România, prin poziție și prin apartenența la UE și NATO, se află în aceeași categorie de posibilități. Diferența o face disciplina internă. Acolo se câștigă sau se pierde rolul.
Politica internă, sau partea pe care lumea o ignoră când vorbește despre geopolitică
Eu n-am încredere în analizele care vorbesc despre scut fără să vorbească despre instituții. Pentru că scutul, în cele din urmă, e administrat de oameni, de sisteme, de procese.
Când un stat are instabilitate politică, când schimbă direcția din patru în patru luni, când proiectele mari se blochează în dispute și în orgolii, asta se vede imediat în exterior. Aliații nu sunt naivi. Investitorii nu sunt sentimentali. Vecinii nu așteaptă la nesfârșit.
România a avut, în ultimii ani, episoade care arată cât de repede poate fi zgâlțâită încrederea, mai ales când apar suspiciuni de interferență, de manipulare, de polarizare. Orice țară are asemenea riscuri, dar la graniță cu războiul ele sunt amplificate. Aici puntea și scutul devin, din nou, același proiect. Dacă societatea e dezbinată, puntea se fisurează. Dacă statul e confuz, scutul ruginește.
Și mai e ceva. În afaceri, un investitor bun nu se uită doar la produs. Se uită la management. În geopolitică, partenerii se uită la capacitatea statului de a executa. Nu doar să promită. Aici România are încă de câștigat prin profesionalizare, prin predictibilitate, prin combaterea corupției, printr-o cultură a performanței în administrație.
Marea Neagră, laboratorul în care se vede dacă ești punte sau doar vecin
Marea Neagră e un spațiu în care se intersectează lucruri care, pe hârtie, n-ar trebui să se întâlnească: comerț, energie, securitate, influență, propagandă, rute maritime, cabluri și conducte. Dacă România vrea să fie punte, trebuie să joace activ în acest spațiu.
Aici, scutul militar contează pentru că descurajează. Baze modernizate, exerciții, apărare aeriană, prezență aliată, toate acestea transmit un mesaj. Dar puntea diplomatică contează pentru că Marea Neagră nu e doar despre confruntare. E și despre reguli de navigație, despre deminare, despre protejarea infrastructurii critice, despre acorduri de cooperare care, în practică, țin economia în viață.
Iar puntea economică, din nou, se vede în porturi, în logistică, în proiecte de conectivitate. Dacă aceste proiecte sunt făcute coerent, România devine un nod. Dacă sunt făcute haotic, România rămâne o margine cu potențial ratat.
Energia, banii și nervul social
În fiecare criză mare, energia devine subiect de securitate. Nu e doar despre facturi, e despre autonomie.
România are un avantaj în regiune prin resursele sale și prin faptul că poate deveni un jucător important în energia din Marea Neagră, inclusiv prin proiecte care promit să aducă mai mult gaz în sistemul european. Dacă aceste proiecte sunt administrate cu cap, ele devin un element de „punte” pentru vecini, adică stabilitate energetică, și un element de „scut” pentru România, adică o economie mai rezistentă și o poziție de negociere mai bună.
Dar energia vine și cu tentații. Vine cu interese. Vine cu presiuni. Și aici se vede dacă un stat are instituții care pot ține spatele drept.
Pe lângă energie, mai e „nervul social”. Un scut militar nu e credibil dacă populația se simte abandonată, dacă salariile sunt erodate de inflație, dacă tinerii nu văd viitor. Aici intră educația, sănătatea, economia reală. Eu aș spune că România nu își poate permite să trateze apărarea ca pe un proiect separat de bunăstare. Bunăstarea e parte din reziliență.
În lumea mea, când te bagi într-o investiție mare, îți calculezi scenariile. Ce se întâmplă dacă dobânzile cresc? Ce se întâmplă dacă veniturile scad? Ce se întâmplă dacă piața se întoarce? România are nevoie de același tip de gândire. Nu emoțional, nu pe bază de „merge și așa”, ci pe bază de planuri care includ riscuri reale.
Și cetățeanul obișnuit ce face cu toată povestea asta?
Aici îmi permit o observație mai personală. Eu cred că o țară devine punte și scut nu doar prin lideri, ci și prin cultura publică.
Când oamenii cer transparență, când cer competență, când nu se lasă cumpărați cu promisiuni mărunte, statul se întărește. Când oamenii se lasă prinși în isterie și în teorii fabricate, statul slăbește. Nu e moralism, e mecanică. Cine controlează narațiunea, controlează reacția. Cine controlează reacția, controlează alegerile.
Știu, sună abstract. Dar îl simți în lucruri mici. În felul în care discutăm despre aliați, despre bugete, despre vecini. În felul în care îi tratăm pe cei care lucrează în instituții. În felul în care acceptăm sau nu acceptăm corupția ca pe o glumă.
România are un avantaj pe care îl subestimează. Are o diasporă mare, conectată, cu experiențe diverse. Are un sector privat care, în multe zone, e deja european la standarde. Are tineri care vorbesc limbi străine și nu se sperie de lume. Asta e capital. Dacă e folosit bine, devine și punte, și scut.
Adevărul, spus ca între prieteni: puntea și scutul sunt același proiect
Dacă ar fi să spun asta pe limba „tatălui bogat”, aș spune că puntea diplomatică și scutul militar nu sunt două proiecte separate. Sunt două fațete ale aceluiași proiect: construirea de active naționale.
Activele nu sunt doar clădiri și bani. Sunt și încrederea, și reputația, și capacitatea de a livra, și rețelele de parteneriat, și infrastructura. O țară care are aceste active poate să fie punte fără să fie naivă și poate să fie scut fără să fie agresivă.
România are, în acest moment, o fereastră istorică. Nu spun asta ca slogan, spun asta ca observație. În jur, lumea se rearanjează. Rutele se schimbă. Alianțele se consolidează. Industriile se reînarmează. Dacă România joacă inteligent, poate să transforme presiunea într-un avantaj. Dacă joacă prost, presiunea devine povară.
Asta e diferența dintre cineva care intră într-o criză cu un bilanț solid și cineva care intră în criză cu datorii și cu speranțe.
România poate fi simultan punte diplomatică și scut militar. Dar doar dacă înțelege că puntea fără scut devine vulnerabilă, iar scutul fără punte devine izolat. Iar izolarea, în vremurile astea, e o formă de sărăcie strategică.
